...Mirelei Stanciu, pentru sensibilitatea cu care a astenut printr-un simplu "multumesc" aceste trairi in urma vizitei la Centrul de plasament nr.3 din Galati.
In Universul meu spiritual am regasit candva un suflet care a stiut sa-i multumesca atat de frumos lui Mos Craciun pentru darurile sale … si nu vorbesc despre cele pe care nu le-a gasit dimineata sub bradut ci despre cele ce-l inconjurau zi de zi – familia, casa, pisica, mirosul cozonacului din cuptor si stralucirea globuletelor rosii. Cuvintele lui mi-au declansat declicul frustrarilor … pentru ca era primul meu Craciun singura. Puiul meu isi petrecea vacanta alaturi de alti copii undeva intr-o zona de basm. Egoismul din mine tinea cu dintii de el dar obrajorii si ochisorii lui rugatori lui au atarnat greu …. Imi doream sa plece cat mai repede doar pentru a se intoarce cat mai repede.
Si a venit Ajunul…
Si pentru ca Mosul nu doarme si gaseste cate ceva pentru fiecare din noi, m-am trezit, impreuna cu alti colegi remarcabili, la Centrul de Plasament nr. 3 din Galati – o casa de copii cu suflete mari. Un loc in care acesti pitici tot asteapta Ursitoarele ce au intarziat la nasterea lor sau care n-au mai ajuns niciodata. E o lume in care intri speriat de emotiile pe care le-ai putea avea, privind timid si sovaind constient. E o lume din care iesi multumind Cerului, cu lacrimi opintite in gat, pentru ceea ce esti.
Pe peretii salonului de primire-oaspeti sunt poze cu ei, copiii care nu au nicio vina pentru situatia in care se afla dar care vor purta pe umerii lor, toata viata, povara unui destin nedrept.
Si ei priveau seriosi catre noi, niste chestii care miscau, zambeau, plangeau si care poate se aflau in cea mai penibila stare cunoscuta vreodata, stangacind in priviri si gesturi… Ne-a salvat tonul cald al unui colind dat de o tanara asistenta care tinea in brate o fetita de … 17 ani ….
Ne-au cantat, asa cum stiu ei sa cante in lumea lor, nu cu vocile cristaline ale copiilor nostri ci cu glasuri straduite de ore intregi de terapie logopedica. Ochisorii unora dintre ei insa, tradau bucuria creata de prezenta noastra. Cuvintele erau putine, chinuite sau deloc … dar ochii le zambeau. Le zambeau a copil, a recunostere, a emotie si a dorinta.
Liviu are 4 anisori dar nu a mers niciodata. Nu a vorbit niciodata. Rade tot timpul si intelege tot. E un pui pe care, cand il iei in brate se lipeste de tine si te mangaie cu palmutele albe si moi, de te topesti. El vrea sa mearga si are vointa unui sportiv la proba vietii lui. Insa e tare greu fara sprijinul asistentelor. Daca si-ar putea rosti dorinta catre Mos Craciun, aceasta ar fi: Sa pot merge! Florentina are cinci anisori. Nu merge. Nu vorbeste. Nu zambeste. Se teme sa ma priveasca pentru ca sunt un strain pentru ea. O mangai pe maini si-i vorbesc linistitor asa cum ar trebui sa-i vorbeasca mama. O asistenta mi-a spus ca daca voi veni regulat sa o vad si sa-i vorbesc, ma va privi in cele din urma si ma va mangaia. Atingerea este modul in care acesti copii isi manifesta afectiunea fata de noi. Daca ar putea, i-ar cere Mosului: Sa pot zambi!
Ionut este sufletelul nostru. Are 8 ani si merge la o scoala speciala. Pe langa retardul usor sufera de o afectiune care ar transforma un adult constient intr-o leguma si ma rog ca medicii zilelor noastre sa gaseasca o solutie. E vrajit de lumea dinozaurilor, de aparitia si disparitia lor. In repetate randuri l-am zarit cu un mic exemplar din caucuic moale pe care-l tinea in mana ca pe un copil. Din punga cu daruri am scos un dinozaur mare, care merge, scoate sunete, isi flutura aripile uriase. Ionut il studiaza solz cu solz, unghiuta cu unghiuta, punand intrebari una dupa alta, nemaiasteptand raspunsul pe care ne straduim sa-l formulam pe intelesul lui. E topit! A uitat de tratamentul sofisticat pe care-l face, a uitat ca prietena lui, Alexandra, este bolnava, a uitat de tot. Cred ca daca ar sti mai multe, i-ar spune Mosului: Sa pot sa imbatranesc! Sa ajung sa imbatranesc!
Alexandra are 8 ani. E un copil minune care vorbeste cu o seninatate de nedescris in cuvinte despre chinurile prin care trece. E mai puternica decat toti membrii grupului meu la un loc. Intram in camera ei doar cate doi si ne prabusim cand o ascultam si realizam cat de lucida si matura este in toata suferinta ei. Ea insa, are puterea de a ne primi pe toti. Pe masuta de langa patutul ei, un puzzle terminat asteapta sa fie inramat intr-un cadru mic lasand locul altuia. Prietena mea, Gabi, a luat-o in brate pentru ca nu poate merge. Nu a mers singura niciodata. M-a chemat langa ea. L-a chemat si Petrica. I-a chemat si pe Cipri, si pe Oana, si pe Dana. Ne-a atins pe toti si ne-a spus: Asa vreau sa va am! Pe toti langa mine! Asa vreau sa fim!
… Am crezut ca ma prabusesc si ca e o manifestare a slabiciunii noastre cand ni s-au umplut ochii de lacrimi. Am iesit de teama ca Alexandra sa nu aiba sentimentul ca ne-a ranit. Eram raniti dar … nu din vina ei. Un amestec de satisfactie, durere, lacrimi interioare, implinire, regrete, adrenalina, blandete, furie….era in mintile si sufletele noastre. O furie cumplita pentru nu poti face prea multe pentru acesti copii. Regrete pentru toate pretentiile noastre absurde zilnice.
Am stat impreuna, in fata centrului, aproape muti, pentru a ne reveni.
Ce putem face pentru ei? Sa nu incetam sa-i iubim, sa-i alintam cu o vorba calda, sa-i maingaiem pe manute, sa-i imbratisam cu drag.
Ce putem face pentru noi? E suficient sa mergi acolo, sa constientizezi adevaratele nedreptati de pe lumea aceasta si apoi vei spune:
Iti multumesc Mos Craciun pentru tot ce sunt, pentru tot ce am si pentru aceasta zi in care pot sa merg, pot sa ma rog tie, pot sa zambesc si nu-mi trebuie nimic altceva!
Multumesc Mos Craciun!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu