Musuroi=Cartita

...Vara anului 2009

Am pierdut multe oportunitati in viata, dar sansa ratata de a fi Presedinta Comisiei de Investigare a aparitiei unei cartite in subsolul blocului unde habitam , m-a marcat pana in zilele noastre.

Dom' Petroiu este administratorul cvartalului nostru , 4 blocuri, 8 scari, si foarte implicat in problemele administratiei. Imi este tare drag pentru ca este genul de om care a declarat ca : «  placerea mea cea mai mare este ca atunci cand ma bag in subsolul blocului sa intru in …papuci ».Adica fara tevi sparte si inundatii inutile.De aceea ascult cu sfintenie cand explica vreo problema administrativa si sunt de acord sa semnez toate tabelele cu care vine la noi.Nici nu le citesc ca stiu ca are dreptate.

Cand am auzit ca in timpul unei misiuni in subsolul mai sus amintit a gasit niste musuroaie, m-am alaturat intr-un suflet, din tot sufletul, la toata suflarea locatarilor intru dezbaterea acestui caz.

In acea clipa s-au aprins niste scanteioare in creierasul meu si am realizat ca e momentul sa ma evidentiez si sa aplic tot ce am invatat din lecturile copilariei si preadolescentei de la Agatha Christie.Ma tineam de balustrada interioara a scarii blocului, unde avea loc intrunirea locatarilor si ma vedeam deja vedeta cu animalul capturat, care avea totusi pana in momentul viselor mele prezumtia de nevinovatie, pentru ca, E-FEC-TIV, nimeni nu il vazuse. Si pentru ca nimeni nu a stiut sa raspunda la intrebarea : « cine mai produce musuroaie, in afara cartitei, ha ? » eu am vrut sa ma dau inteligenta si sa le explic despre gandacii de balegar si musuroaiele lor dar am fost mai inteligenta ca mine si am realizat ca nu puteam justifica aparitia balegarului in subsol.Si nu mi-a ramas dacat sa votez ca musuroi egal cartita.

Acestea fiind votate, am revenit fiecare in musuroiul lui, pardon, apartamentul lui, si am decretat la familia mea, compusa dintr-un sot si un preadolescent : stare de sedinta !

Sotul meu a repetat redundant de cateva ori : cartita, cartita, cartita ?pana a realizat problema cu care ne confruntam. Sesizand starea mea de neliniste, Calin, preadolescentul nostru, a inceput sa puna paie pe foc si sa ne explice cum sapa cartita labirinturi, asa chioara cum e, dar e mititica si tenace, si a apreciat ca in cel mai scurt timp, intrucat va slabi structura de rezistenta a blocului, acesta se va prabusi pe principiul dominoului.Noi ne-am uitat ingrijorati unul la altul si ne intrebam daca am fost niste parinti buni, sau trebuia sa fim mai autoritari, mai severi cu el si sa nu il mai lasam sa se uite atata la televizor sau pe goagal.

Am plans o noapte intreaga in 2006, ca nu puteam demonstra la banca unde solicitasem creditul imobiliar pentru musuroiul in care locuiam, ca sotul meu locuieste cu mine in acelasi musuroi, pentru ca el avea inca pe buletin adresa unde se nascuse, si, cu adrese diferite, era sa ratam imprumutul.Noroc de o factura de la electricitate cu care am putut demonstra ca habiteaza cu mine si ca impartim lumina.

Cum as fi putut lasa o cartita sa distruga asta ?Sotul platea bombanind cu atata drag vreo 250 euro lunar, incat trebuiau luate masuri urgente de urmarire, identificare si capturare a animalului responsabil.

Calin, dupa ce ne-a terifiat, s-a intors blazat la jocul de pe calculator, si am ramas cu cel cu care mi-am jurat credinta la bine si la greu.Vazand cat de mult imi doresc sa devin Presedinta Comisiei de Investigare, si-a folosit toate cunostintele lui de padagog, deoarece e profesor si mi-a grait domol, usor agresiv : auzi, da’ tu parca aveai treaba cu delegatiile pe la Roman si Iasi in urmatoarele saptamani, cu procesele alea ale tale de training…cand naiba o sa mai ai timp si de cartita ?

De obicei, mi-a incurajat toate initiativele in viata, si mi-am dat seama ca avea dreptate…Se dadea totusi o lupta surda in interiorul meu ambitios, intre dorinta de a invata despre cum se identifica nevoile de training in corporatii, cum se realizeaza instructiuni de lucru pe parte electrica si mecanica in unitati de productie, cu ce se mananca managementul de proiect si gustul succesului daca prindeam responsabilitatea acelei comisii…

In cele din urma am plecat din musuroi, cand am vazut cata siguranta degaja domnul Petroiu in rezolvarea tuturor problemelor, si am stiut ca va gasi solutia sa nu ucida cartita, intrucat este iubitor de animale, si o va convinge cumva ca locul ei nu este in subsolurile cimentoase, ci pe campurile din zonele limitrofe orasului nostru.

Am mai incercat de departe, de la Iasi sau de la Roman sa aflu detalii de la sotul meu despre mersul evenimentelor, dar a ramas pana in zilele noastre un mister…

Oricum, blocul este inca la locul lui, iar noi o sa platim ratele la apartament pana la varsta senectutii, iar cartita e deja istorie…

Daca sunteti curiosi ce s-a mai intamplat, o sa il « apostez » pe domnul Petroiu intr-o zi si o sa va spun…