Dincolo de ea

...Celor care nu cred in usi inchise.

Cineva mi-a reamintit deunazi de povestile in care se spune ca din toate incaperile palatului, este una singura pe care nu e voie sa o deschizi.

Si totusi, toate personajele o deschid. Stiti de ce?

Pentru ca e o chestie de mental.

Nicio usa nu e cu adevarat inchisa.

Eu am deschis-o. Si am vazut orizontul.

Povestea broastei testoase si a Campionului

Eu alerg.

4 km, sambata si duminica, dimineata devreme, pe faleza. In Galati.

Acum alerg prin Grund. In Luxembourg.

Ca sa ma motivez si sa ajung la destinatie, ma autosugestionez ca e un premiu (in niciun caz material) la sfarsit. Ascult muzica si pastrez ritmul. Si imi inchipui ca ma asteapta un succes.

La inceputul verii 2010, intruna din dimineti, plouase si nu era mai nimeni pe faleza. La mijlocul distantei am vazut o broscuta testoasa traversand cimentul sa se duca in iarba. M-am oprit din alergare sa o filmez cu mobilul si sa ma asigur cumva ca va ajunge in iarba inainte sa o vada cineva si sa o considere jucarie.

Am auzit in spate un alt alergator, care, nestiind de ce m-am oprit, a incetinit ritmul si mi-a spus: haideti domnisoara, o sa reusiti sa ajungeti la ...capat. I-am spus ce m-a oprit din alergare si mi-a spus sa nu ma opresc, sa alerg in ritmul lui, si s-a prezentat: Valeriu Cosma, parca, multiplu campion la atletism si alerg din '72. Erati nascuta?Eiii daaa...aveam vreo 3 anishori...

Si am alergat langa el, i-am ascultat povestile si nu mai stiu numarul medaliilor castigate de el in peste 30 ani de competitii.

Nu s-a lasat pana cand nu m-a determinat sa asez mana pe bariera de la bac.

Mi-am dat seama ca, desi in viata m-am oprit de multe ori sa ajut cand am putut cate o broasca testoasa, sunt facuta sa alerg mai departe si sa imi ating obiectivele. Chiar daca ma ajuta cumva vreun Campion.

Am inteles atunci, a nu stiu cata oara, ca e bine sa alergi cu campionii si nu cu alergatorii.Te motiveaza sa te autodepasesti. Si succesul are alt gust.

Alerg in continuare. Am deja alte obiective. Imi lipseste faleza …dar acolo atinsesem deja bariera. Am vrut sa vad mereu ce e dincolo de ea. Si invat abia acum sa-mi fie dor.

Paralelism in doi

...Lui, ca mi-a schimbat perceptia despre relatii...

El catre ea:

Ce ciudata era casa golita de obiecte, tocmai ce o mobilasem...

Ca sa poata incapea in ea, ea, acea asteptare...

Camerele au devenit atunci chiar auriculele si ventricolele acelei umflate asteptari...

Devenind rosie de-atata sange verde pulsat

In acea nestemata ora de asteptare ...

Dintre apogeul noptii si chinul de ivire al zorilor.

Absenta iubitei mele era o intamplare unica,

Cum unica era si asteptarea mea si...iata

m-am temut intai ca a plecat cu un alt barbat.

Un barbat se gandeste prima data la un alt barbat.

Dar pe urma, dupa-atatea ore negre dintre zile si nopti...

Dupa chinuri si asteptari am inceput sa ma tem...

Poate nu-i vorba de niciun barbat, daca a patit ceva...

..am cazut in genunchi sa ma rog -“ Da Doamne sa fie cu un barbat, da Doamne..."

Afara incepuse sa se lumineze, maturatorii maturau strada,...

..balustrada se incalzea incet sub mainile mele..

...siluete se aratau incet, incet…

Ea catre el:

Ce ciudat e sentimentul sa ai sentimentul ca ai sentimente pentru cineva,

Si nu iti incapi in propriile incaperi de fericirea care te-a cuprins

Cu vene ce zvacnesc in interior impartind anatomic inima in patru

Devenind verde de veninul geloziei, rosul apartinand felicitarilor stupide.

Nestemata ora s-a transformat in ani lumina

Absenta iubitei tale a devenit  certitudine si repetitiva pana la disparitia definitiva

Iar asteptarea ta e de-acum continua.

Teama e sentimentul care ucide mintea

Femeia a invatat sa gandeasca ca un barbat.

Dar pe urma timpul si-a facut datoria,

Chinul s-a contopit cu asteptarea,

Orele au curs clepsidric si fiecare firisor de nisip urla in cadere :

Esti ipocrit domnule, trecand asa parsiv de la te omor daca te prind ...pana la ruga inchipuita

Afara incepuse se se intunece, barbatii incepusera sa urce la ea

Tarfa regala se incalzea sub mainile lor...

Silueta lui privea spectacolul, neputincioasa.

Ne amintim de ei...cand e Craciunul...

...Mirelei Stanciu, pentru sensibilitatea cu care a astenut printr-un simplu "multumesc" aceste trairi in urma vizitei la Centrul de plasament nr.3 din Galati.

In Universul meu spiritual am regasit candva un suflet care a stiut sa-i multumesca atat de frumos lui Mos Craciun pentru darurile sale … si nu vorbesc despre cele pe care nu le-a gasit dimineata sub bradut ci despre cele ce-l inconjurau zi de zi – familia, casa, pisica, mirosul cozonacului din cuptor si stralucirea globuletelor rosii. Cuvintele lui mi-au declansat declicul frustrarilor … pentru ca era primul meu Craciun singura. Puiul meu isi petrecea vacanta alaturi de alti copii undeva intr-o zona de basm. Egoismul din mine tinea cu dintii de el dar obrajorii si ochisorii lui rugatori lui au atarnat greu …. Imi doream sa plece cat mai repede doar pentru a se intoarce cat mai repede.

Si a venit Ajunul…

Si pentru ca Mosul nu doarme si gaseste cate ceva pentru fiecare din noi, m-am trezit, impreuna cu alti colegi remarcabili, la Centrul de Plasament nr. 3 din Galati – o casa de copii cu suflete mari. Un loc in care acesti pitici tot asteapta Ursitoarele ce au intarziat la nasterea lor sau care n-au mai ajuns niciodata. E o lume in care intri speriat de emotiile pe care le-ai putea avea, privind timid si sovaind constient. E o lume din care iesi multumind Cerului, cu lacrimi opintite in gat, pentru ceea ce esti.

Pe peretii salonului de primire-oaspeti sunt poze cu ei, copiii care nu au nicio vina pentru situatia in care se afla dar care vor purta pe umerii lor, toata viata, povara unui destin nedrept.

Si ei priveau seriosi catre noi, niste chestii care miscau, zambeau, plangeau si care poate se aflau in cea mai penibila stare cunoscuta vreodata, stangacind in priviri si gesturi… Ne-a salvat tonul cald al unui colind dat de o tanara asistenta care tinea in brate o fetita de … 17 ani ….

Ne-au cantat, asa cum stiu ei sa cante in lumea lor, nu cu vocile cristaline ale copiilor nostri ci cu glasuri straduite de ore intregi de terapie logopedica. Ochisorii unora dintre ei insa, tradau bucuria creata de prezenta noastra. Cuvintele erau putine, chinuite sau deloc … dar ochii le zambeau. Le zambeau a copil, a recunostere, a emotie si a dorinta.

Liviu are 4 anisori dar nu a mers niciodata. Nu a vorbit niciodata. Rade tot timpul si intelege tot. E un pui pe care, cand il iei in brate se lipeste de tine si te mangaie cu palmutele albe si moi, de te topesti. El vrea sa mearga si are vointa unui sportiv la proba vietii lui. Insa e tare greu fara sprijinul asistentelor. Daca si-ar putea rosti dorinta catre Mos Craciun, aceasta ar fi: Sa pot merge!    

                           

Florentina are cinci anisori. Nu merge. Nu vorbeste. Nu zambeste. Se teme sa ma priveasca pentru ca sunt un strain pentru ea. O mangai pe maini si-i vorbesc linistitor asa cum ar trebui sa-i vorbeasca mama. O asistenta mi-a spus ca daca voi veni regulat sa o vad si sa-i vorbesc, ma va privi in cele din urma si ma va mangaia. Atingerea este modul in care acesti copii isi manifesta afectiunea fata de noi. Daca ar putea, i-ar cere Mosului: Sa pot zambi!

                          

Ionut este sufletelul nostru. Are 8 ani si merge la o scoala speciala. Pe langa retardul usor sufera de o afectiune care ar transforma un adult constient intr-o leguma si ma rog ca medicii zilelor noastre sa gaseasca o solutie. E vrajit de lumea dinozaurilor, de aparitia si disparitia lor. In repetate randuri l-am zarit cu un mic exemplar din caucuic moale pe care-l tinea in mana ca pe un copil. Din punga cu daruri am scos un dinozaur mare, care merge, scoate sunete, isi flutura aripile uriase. Ionut il studiaza solz cu solz, unghiuta cu unghiuta, punand intrebari una dupa alta, nemaiasteptand raspunsul pe care ne straduim sa-l formulam pe intelesul lui. E topit! A uitat de tratamentul sofisticat pe care-l face, a uitat ca prietena lui, Alexandra, este bolnava, a uitat de tot. Cred ca daca ar sti mai multe, i-ar spune Mosului: Sa pot sa imbatranesc! Sa ajung sa imbatranesc!  

 

Alexandra are 8 ani. E un copil minune care vorbeste cu o seninatate de nedescris in cuvinte despre chinurile prin care trece. E mai puternica decat toti membrii grupului meu la un loc. Intram in camera ei doar cate doi si ne prabusim cand o ascultam si realizam cat de lucida si matura este in toata suferinta ei. Ea insa, are puterea de a ne primi pe toti. Pe masuta de langa patutul ei, un puzzle terminat asteapta sa fie inramat intr-un cadru mic lasand locul altuia. Prietena mea, Gabi, a luat-o in brate pentru ca nu poate merge. Nu a mers singura niciodata. M-a chemat langa ea. L-a chemat si Petrica. I-a chemat si pe Cipri, si pe Oana, si pe Dana. Ne-a atins pe toti si ne-a spus: Asa vreau sa va am! Pe toti langa mine! Asa vreau sa fim!

  

… Am crezut ca ma prabusesc si ca e o manifestare a slabiciunii noastre cand ni s-au umplut ochii de lacrimi. Am iesit de teama ca Alexandra sa nu aiba sentimentul ca ne-a ranit. Eram raniti dar … nu din vina ei. Un amestec de satisfactie, durere, lacrimi interioare, implinire, regrete, adrenalina, blandete, furie….era in mintile si sufletele noastre. O furie cumplita pentru nu poti face prea multe pentru acesti copii. Regrete pentru toate pretentiile noastre absurde zilnice.

Am stat impreuna, in fata centrului, aproape muti, pentru a ne reveni.

Ce putem face pentru ei? Sa nu incetam sa-i iubim, sa-i alintam cu o vorba calda, sa-i maingaiem pe manute, sa-i imbratisam cu drag.

Ce putem face pentru noi? E suficient sa mergi acolo, sa constientizezi adevaratele nedreptati de pe lumea aceasta si apoi vei spune:

Iti multumesc Mos Craciun pentru tot ce sunt, pentru tot ce am si pentru aceasta zi in care pot sa merg, pot sa ma rog tie, pot sa zambesc si nu-mi trebuie nimic altceva!

Multumesc Mos Craciun!

2011, bine ai venit!

Nu conteaza unde stai la masa, ci cu cine stai la masa...

revelion...undeva in galati, la o cantina...

Ca in youtube-ul cu 6 Cai Frumosi, asa ne-am adunat si noi 6 perechi frumoase foc. Ne-am organizat din timp, nu chiar din vara, ci doar cu cateva zile inainte si pot afirma ca a fost o reusita aproape totala.

Procentajul maxim de fericire ne-a fost umbrit doar de cateva aspecte minore, care au determinat-o pe Oana Pricope sa sugereze delicat si zambind ca in poza alaturata, ca o doamna ce se afla, sa mergem la munte... la anu' si la multi ani!

Dupa sincronul parcarii masinilor cu care am venit, care ne-a iesit perfect, nu am gasit chiar din prima masa noastra.Adica ne-am asezat la prima masa, dar aia era repartizata pe niscaiva criterii politice, si am facut a doua incercare, a doua masa, de asemenea nereusita.Ca in povestile cu feti frumosi, la a treia incercare, soarta ne-a suras si ultima reduta a fost cucerita. Ne-am bucurat ca in fine, aveam locuri la masa din fund.

Mai tarziu am realizat din nou, ca in povestea cu We shouldn't be alive...ca e bine sa prinzi locuri cat mai in fata.

Urmatoarea provocare a fost sa ne grupam la masa, caci dupa jdeani de casnicii, nimeni nu mai voia neaparat sa stea langa consoarta sa. Deci, grupul s-a impartit in neveste si ei. Noi, minunatele, aveam atatea sa ne impartasim si sa ne susuram timp de cateva ore, ca doar nu mai vorbisem de vreo 24 ore cu unele dintre ele.

Ei habar nu am ce-or fi vorbit.

In ideea ca masa de revelion e imbelsugata chiar si in aceste vremuri tulburi, ne-am tinut subtirel cu mancatul pe la domicilii si asteptam bucurosi ordeouf-ul.

Pana sa vina, am rontait discret alune de pamant. Am dat pamantul la o parte, si am mancat continutul, pana s-a facut morman de coji in farfurii. Daca ordeouf-ul nu mai venea....

Dupa cinzeaca de rigoare, de la aperitiv, au sosit pana la urma si 4 farfurioare cu niste felioare de salamior si un fel de salatica beouf rulata in sunculita. Am avut senzatia ca sunt Alba-ca-Zapada in casuta piticilor si totul e o poveste.Ireala.

Ne-am mai complimentat intre timp, vai da' ce bine arati, vai da' ce inel, uau da' ce colier si iar am mancat...alune.

Am vazut iar pe cei 2 chelnerasi cu niste fafurioare minuscule plantandu-le pe la mese.Cand a ajuns la masa noastra, baiatul a lasat ultima farfurie la masa noastra si a plecat.Noi am crezut ca o sa vina si cu celelalte farfurioare.

Ciprian Marin e un baiat extraordinar. De o delicatete fara seaman, si cu mai multi decat cei 7 ani de acasa. A impins catre zona Albei-ca Zapada, singura farfurie pe care erau incolaciti 4!!! pestisori afumati, cu o scobitoare infipta in asa fel incat unde ii statea coada, acolo ii statea si capul.

Si cred ca intr-un fel lui Ciprian i-a stat un pic si inima cand a auzit de la chelner ca aia e singura farfurie, ca la masa noastra din fund s-a terminat pestele. Dar impinsese deja farfuria spre zona mea.

Acum, hai sa vedem cum statea treaba: noi eram 12 adulti normali. Pestisorii erau 4. Deci ori prindeau trei perechi cate un pestisor, si D-zeu cu mila care prindea capul si care coada peste ochi...ori nu mai prindeau.

Si am luat din nou o decizie. Pestele va fi mancat de familii in ordine alfabetica.

Astfel, norocosii castigatori au fost: Familia Adrian si Pompilia Anghel, Familia Cristian si Magda Bratescu, si bronzul a fost luat de Laurentiu si Elena Costandache.

Familiile Ciprian si Elena Marin, Cristian si Ana Matei, Marius si Oana Pricope ne-au urat pofta buna. Da' nu ne-a stat in gat.

Ei au mai mancat alune intre timp si puneau cojile in servetele ca nu mai era loc in farfuriile lor in care erau tot coji de alune.

Lor le era foame totusi... si Cristian Matei care e Senior ca functie la jobul lui, a luat atitudine cand a vazut ca la o masa alaturata aduce...toba, si la noi...nu. L-a apostat usturator cu intrebarea: da' masa noastra are regim separat??Da...de austeritate...

Saracu' chelner...il chemau mereu si il intrebau de toba, iar el mititelul se fastacea...Dupa vreo ora a a venit cu o fafurioara plina ochi de toba, si cateva maslinute iar Cristi Matei de bucurie si de foame nu s-a mai putut controla si l-a abuzat pe Ciprian Marin cu ...o maslina, iar Cristi Bratescu a inceput sa joace toba, ca nu aveam gaina. Si era revelionul. Dar am dorit sa marcam cumva momentul. Cristi Matei a zis ca am avut noroc la toba ca au debarasat celelalte mese si au facut de-o farfurie si pentru noi.

Cel mai norocos,  a fost tot sotul meu, numitul Adrian Anghel, in primul rand ca are o nevasta ca mine, si in al doilea rand ca el a prins si fafuria cu toba.Chiar daca pe fundal si pe infundate Ciprian si Cristi Bratescu radeau.Cine rade la urma rade mai bine cand ai stomacul satul de toba.

Intre timp a fost si miezu' noptii dintre ani, marcat cu cele trebuincioase. Aici exceleaza mereu Cristi Matei si Marius Pricope din partea pirotehnistilor, desi de multe ori s-a intamplat ca legaturile de artificii amplasate in serie sa se aprinda in paralel, sau deloc, iar Laurentiu Costandache e un fel de Sergiu Nicolaescu: regizeaza, pozeaza, filmeaza, ne abuzeaza sa stam in diferite pozitii, sa ne ia cu teleobiectivul lui ultimul racnet din unghiul cel mai bun ca sa ramanem posteritatii imortalizati cu artificiile sfaraind, cu paharele ciocnind, la Anu' Nou zambind...

Nu a tinut cont ca erau minus 10 grade si ca noua ni se inclestasera unghiile ojate pe paharele de sampanie si zambetele se tranformasera in ranjete.E un tip ambitios, tenace, si desi era doar in sacou la temperatura aia crancena, cand il vedeam cu lavaliera care nu cred ca ii tinea de cald, l-am respectat ca pe Cameron, caruia nu i-a fost usor cand a filmat Titanicu' cu toata aparia aia si ocean inghetat. Am respectat toate indicatiile si am stat cum ne-a asezat. Am inteles ca succesul cere sacrificii si Oscarul va fi pe masura prestatiei.

Am ras asa de mult incat lu' Cristi Matei i-a fost teama sa nu dau in peritonita.

S-a si dansat pe alocuri. Muzica kicioasa.Chiar la un moment dat, noi aveam farfuriile pline de coji, si cei doi chelneri erau prinsi si ei la dans. Dar am simulat cateva hore si ne-am maimutarit la vreo doua manele, ca tot zicea Cristi Bratescu ca am figuri de Luxembourg. Eu de fapt am figuri din Romania. L-am surprins pe sotul meu intre doua duduite coafate la o hora de aia ce nu se mai termina, ca solista traia cu impresia ca ne place.Eu am iesit la un moment dat, m-a aruncat foarta centripeta, ca facusem 20 rotatii complete, dar sotul a zis ca nu voia sa sa faca de ras la duduitele alea si avea si sacoul cel mai bun, asa ca a rezistat cu stoicism pana la final. Cand a intrebat dulce: mai stam???

Mai tarziu, cand a venit urmatorul fel de mancare, al treilea, era deja cam ora 4 dimincioara, si cand a adus chelnerul farfuria cu friptura de pui, i-am lasat-o Anei Matei, ca este insarcinata. Noi ne-am uitat la pasarica ei, si nu ne-am mai facut sperante ca mai apucam si noi...Legenda spune ca a fost si friptura de porc. Poate la alte mese. Cativa dintre noi ne-am retras mai devreme ca sa apuce si ceilalti macar friptura de porc.

Lili Costandache, cumnata mea a zis ca nu s-a mai hlizit asa de mult...de multa vreme, si ca ii plac prietenii mei.Si Magdei Bratescu ii mai place de sotul ei. Au impreuna doi copii frumosi, si el are umarul de care are ea nevoie. 

Elena Marin, superba doamna a grupului, a rezolvat business toata noaptea la telefon, iar noi in timpul asta, cand nu observa, i-am fumat toate tigarile.

Asta e...a fost frumos si la intrebarea: cate perechi se pot inhama la o petrecere?

 raspunsul este: fetele noastre e frumoase si cinstite!

Va spunem la revedere si sa ne revedem sanatosi pe tot parcursul anului ca sa stabilim detaliile pentru botezul copilasului pe care il asteptam cu drag!!!!

Venim si cu pestele afumat de acasa numai sa fim impreuna din nou!!!!!!!!

feisbucul si americanii

Mi-am facut cont pe feis pentru ca era trendy, dar nu am apostat pe nimeni multa vreme, m-am lasat doar apostata.

Pe urma am vazut ca pot calatori prin toata lumea calatorind pe unde au calatorit prietenii mei.Si chiar mi-a facut bine atata calatoreala.

Uneori aveam senzatia ca invadam teritoriile lor, dar daca s-au expus cu atata nonsalanta, am plecat si eu putin prin lume.

Pana cand m-am enervat din cauza americanilor.O studenta din Iasi, amica de-a noastra, a plecat in SUA cu programul ala de "work & travel". Acolo, in timpul socializarilor, o tot intrebau daca are cont pe feis. Ea zicea ca nu, altii iar o intrebau, ea iar zicea ca nu, pana cand a cedat nervos si si-a facut cont pentru ca americanii aia socializatiosi au afirmat ca daca nu ai cont pe feis...nu existi!!!!!

Aaaa, da' ce m'am enervat...da' ce m-am enervat...Da' de cand stabilesc americanii daca existam sau nu?

Adica fara contul de pe feis facut acu' vreun an, eu nu existasem?

Ohoho...dar cate nu facusem existential pana in acel moment...un copil, pictura pe unghii inca de la inceputurile trendului si am lansat ideea de a reproduce imprimeurile din materialele rochiilor purtate de doamne pe la diverse evenimente direct pe unghiile lor, apoi body painting realizat cu oja si chestia a fost destul de interesanta de m-a invitat Marina Almasan la emisiunea "Ceaiul de la ora 5"...

Am realizat o colectie uriasa de obiecte decorative facute manual si am mai prins o invitatie la televiziunea locala, am mai realizat 2 colectii tematice, pictura, in jur de 80 tablouri, ulei si acrilic, iar multe dintre ele se afla prin lume...

Si am decis ca nu imi mai place feisul si o sa ma retrag. Sa le fac in ciuda americanilor.Dar mi-am facut blog acu' cateva zile, si americanii, nu stiu pe ce principiu al criteriului de selectare sau apostare, mi-au facut un rating frumusel, de stau si gandesc ca poate nu degeaba i-au asteptat bunicii nostri cu ochii pe cer.Poate de acolo vine certitudinea existentei noastre.Inca nu inteleg ce i-a ademenit sa clickeze pe link si sa ma faca sa ma razgandesc cu feisul.

Culmea apostarii on-line e ca s-a inamorat un american de mine pana intr-atata incat m-a cerut de nevasta tot on-line.Si tot on-line a aflat cu durere ca sunt maritata.Chiar very married i-am zis eu americaneste.Mi-a trimis chiar si floricica on-line.Eu am mirosit fizic ecranul laptopului.Acu' ma gandeam sa ma razbun si sa zic YES on-line, si sa nu ma prezint fizic la viitoarea noastra nunta ca sa vada ca nu exist fizic, dar sunt nevasta perfecta pe feisbuc sau on-line pe celelalte instrumente de comunicare.

Si puteam trai fericiti on-line pana cand ne cade reteaua sau se inteapa uindousul.Si disparem.

Musuroi=Cartita

...Vara anului 2009

Am pierdut multe oportunitati in viata, dar sansa ratata de a fi Presedinta Comisiei de Investigare a aparitiei unei cartite in subsolul blocului unde habitam , m-a marcat pana in zilele noastre.

Dom' Petroiu este administratorul cvartalului nostru , 4 blocuri, 8 scari, si foarte implicat in problemele administratiei. Imi este tare drag pentru ca este genul de om care a declarat ca : «  placerea mea cea mai mare este ca atunci cand ma bag in subsolul blocului sa intru in …papuci ».Adica fara tevi sparte si inundatii inutile.De aceea ascult cu sfintenie cand explica vreo problema administrativa si sunt de acord sa semnez toate tabelele cu care vine la noi.Nici nu le citesc ca stiu ca are dreptate.

Cand am auzit ca in timpul unei misiuni in subsolul mai sus amintit a gasit niste musuroaie, m-am alaturat intr-un suflet, din tot sufletul, la toata suflarea locatarilor intru dezbaterea acestui caz.

In acea clipa s-au aprins niste scanteioare in creierasul meu si am realizat ca e momentul sa ma evidentiez si sa aplic tot ce am invatat din lecturile copilariei si preadolescentei de la Agatha Christie.Ma tineam de balustrada interioara a scarii blocului, unde avea loc intrunirea locatarilor si ma vedeam deja vedeta cu animalul capturat, care avea totusi pana in momentul viselor mele prezumtia de nevinovatie, pentru ca, E-FEC-TIV, nimeni nu il vazuse. Si pentru ca nimeni nu a stiut sa raspunda la intrebarea : « cine mai produce musuroaie, in afara cartitei, ha ? » eu am vrut sa ma dau inteligenta si sa le explic despre gandacii de balegar si musuroaiele lor dar am fost mai inteligenta ca mine si am realizat ca nu puteam justifica aparitia balegarului in subsol.Si nu mi-a ramas dacat sa votez ca musuroi egal cartita.

Acestea fiind votate, am revenit fiecare in musuroiul lui, pardon, apartamentul lui, si am decretat la familia mea, compusa dintr-un sot si un preadolescent : stare de sedinta !

Sotul meu a repetat redundant de cateva ori : cartita, cartita, cartita ?pana a realizat problema cu care ne confruntam. Sesizand starea mea de neliniste, Calin, preadolescentul nostru, a inceput sa puna paie pe foc si sa ne explice cum sapa cartita labirinturi, asa chioara cum e, dar e mititica si tenace, si a apreciat ca in cel mai scurt timp, intrucat va slabi structura de rezistenta a blocului, acesta se va prabusi pe principiul dominoului.Noi ne-am uitat ingrijorati unul la altul si ne intrebam daca am fost niste parinti buni, sau trebuia sa fim mai autoritari, mai severi cu el si sa nu il mai lasam sa se uite atata la televizor sau pe goagal.

Am plans o noapte intreaga in 2006, ca nu puteam demonstra la banca unde solicitasem creditul imobiliar pentru musuroiul in care locuiam, ca sotul meu locuieste cu mine in acelasi musuroi, pentru ca el avea inca pe buletin adresa unde se nascuse, si, cu adrese diferite, era sa ratam imprumutul.Noroc de o factura de la electricitate cu care am putut demonstra ca habiteaza cu mine si ca impartim lumina.

Cum as fi putut lasa o cartita sa distruga asta ?Sotul platea bombanind cu atata drag vreo 250 euro lunar, incat trebuiau luate masuri urgente de urmarire, identificare si capturare a animalului responsabil.

Calin, dupa ce ne-a terifiat, s-a intors blazat la jocul de pe calculator, si am ramas cu cel cu care mi-am jurat credinta la bine si la greu.Vazand cat de mult imi doresc sa devin Presedinta Comisiei de Investigare, si-a folosit toate cunostintele lui de padagog, deoarece e profesor si mi-a grait domol, usor agresiv : auzi, da’ tu parca aveai treaba cu delegatiile pe la Roman si Iasi in urmatoarele saptamani, cu procesele alea ale tale de training…cand naiba o sa mai ai timp si de cartita ?

De obicei, mi-a incurajat toate initiativele in viata, si mi-am dat seama ca avea dreptate…Se dadea totusi o lupta surda in interiorul meu ambitios, intre dorinta de a invata despre cum se identifica nevoile de training in corporatii, cum se realizeaza instructiuni de lucru pe parte electrica si mecanica in unitati de productie, cu ce se mananca managementul de proiect si gustul succesului daca prindeam responsabilitatea acelei comisii…

In cele din urma am plecat din musuroi, cand am vazut cata siguranta degaja domnul Petroiu in rezolvarea tuturor problemelor, si am stiut ca va gasi solutia sa nu ucida cartita, intrucat este iubitor de animale, si o va convinge cumva ca locul ei nu este in subsolurile cimentoase, ci pe campurile din zonele limitrofe orasului nostru.

Am mai incercat de departe, de la Iasi sau de la Roman sa aflu detalii de la sotul meu despre mersul evenimentelor, dar a ramas pana in zilele noastre un mister…

Oricum, blocul este inca la locul lui, iar noi o sa platim ratele la apartament pana la varsta senectutii, iar cartita e deja istorie…

Daca sunteti curiosi ce s-a mai intamplat, o sa il « apostez » pe domnul Petroiu intr-o zi si o sa va spun…