New-York prin Orleans

...Celor care mai cred in...Sunetul Muzicii...

Cei apropiati si cei care o citesc pe inegalabila Alina Comsa Durbaca, draga mie prin condeiul ales dar si prin atitudine, stiu ca un vis ascuns, dar impartasit cu cititorii ei cand a scris un articol despre mine cu cativa ani in urma era ca imi doream sa vad Londra si New-York-ul.

Londra am vazut-o, New-York-ul inca ma asteapta. Ar fi de mentionat ca ceea ce ma atragea ca un magnet  nestiut in toti anii din urma...este...Jazz-ul. As fi vrut sa merg acolo, intr-un club unde se canta live, sa ma imbrac in albastru, eventual intr-o rochie retro foarte foarte stralucitoare, probabil lurex sau lame, sa beau un cockteil albastru, inconjurata de lumini albastre, iar saxofonistul, evident imbracat in alb si negru cu nelipsitele ghetre, sa imi dedice mie si numai mie tot show-ul.

Acum chiar cred ca visele se implinesc, poate intr-un mod diferit.

...O seara obisnuita in Luxembourg, in centrul orasului. Pe scena centrala se pregateste o formatie de jazz  sosita din Orleans.

Sotului ii place teribil de mult muzica instrumentala, in special saxofonul. Ne-am trezit aproape de scena si apoi totul a devenit istorie: muzica, ritmul, atmosfera.

http://www.youtube.com/watch?v=jmL-Ibktu2k&feature=related

                                                               

Nu mai vreau sa vad New-York-ul.

Am avut totul.

Zbor sau salt

...Celor care cred in decolarea spre directia buna...

Am aflat mai demult ca nu e bine sa faci contra vantului, sau sa inoti contra curentului. Eu le-am facut pe amandoua. In cele din urma am intors spatele vantului ca sa ma ridice de la sol, iar ultima data impotriva curentului am inotat in primavara, la o piscina din centrul orasului. Ceilalti inotatori ma priveau cu sceptimism. Mi-au trebuit in jur de 40 minute si cateva incercari sa ajung la gura care impingea jetul de apa. Cel care a pariat pe mine ca voi reusi, daca o fi fost vreunul dintre cei care imi urmareau chinul...e probabil bogat pe vreo Coasta Azurie.

Epuizata, am zambit si am scos limba la jetul subacvatic. Il dovedisem. Am iesit, m-am schimbat, si am plecat mai departe. Nu m-am mai intors. Ce mai era de demonstrat acolo?

August 2011, piscina olimpica. Urmeaza saltul. De la trambulinele de 1 metru si 3 metri... deja e joaca.

Neavizatii au voie sa urce la maxim 5 metri. M-am urcat sa simt inaltimea si sa vad adancimea. La 5 metri platforma, 5.50 adancime, deci peste 10 metri de senzatii.

Am fost acuzata ca am fotograf personal. Accept acuzatia. Asa este. Dar nu am angajat niciunul. Doar ca nu ma scapa din ochiul teleobiectivului.

Sunt gata si de salt. Si va promit ca ies la suprafata. E chestie de autocontrol si disciplina.

Mi-e teama ca daca voi reusi ...o sa incerc sa deschid usa de la platforma de la 7 metri jumatate.

Dar teama poate fi invinsa.

500 metri pietoni si semafoare

...Celor care cred in...Legende

Sunt ingrozitor de imprastiat de organizata.De aceea am job-ul asta. Si mi s-a spus ca traiesc o viata ca'n filme. Asa e. Saptamana trecuta am avut ultimul mare eveniment pompos inaintea sezonului de summer cand fug toti ca potarnichile, care incotro. Tare mi-a iesit bine.  S-a aplaudat si am fost slavita. Mi s-a parut ca l-am auzit si pe shefmiu zicand acelasi lucru, dar cred ca era ecoul de la ceilalti. Ca in general nu e multumit.

                                                                                                                                                                      Sunt asa de organizata incat daca am mai mult de 3 obiecte asupra mea, unul il uit pe undeva. Sa va dau cateva exemple elocvente.

2 evenimente la simultan, 2 cladiri diferite, asa cum deja m-am obisnuit. Pauza de masa. Celor pe care i-am organizat in Castel le-am spus ca iau masa cu cei pe care ii organizasem la biroul corporativ si invers. Si avand 45 minute la dispozitie numai pentru mine m-am dus glont sa ii cumpar lui Calin ceva, ca a doua zi plecam in tara. Am gasit un short dragut tare si m-am gandit sa il probez. Si cum eram la raion de barbati, vreo 20 cabine de proba, pustiu, am intrat rapid, am pus unul din mobile pe raftuletul din cabina doar ca sa il vad la plecare, sa nu il uit. Shortul era perfect si am plecat rapid. Fara mobil. Peste vreo ora mi-am dat seama ca suna doar unul dintre ele, si avand 75 de persoane in doua locatii diferite... era cam...liniste. Am galopat pana la magazinul cu pricina, am urcat la raionul barbati, si de data asta vedeam pe sub perdelutele de la cele 20j de cabine numa' adidasi miscatori de la numarul 41 in sus. Si am ramas pironita, ca nu mai stiam in ce cabina fusesem. Cand a venit una din vanzatoare am baiguit despre un mobil uitat, si usor amuzat-plangacioasa, am inceput sa descriu mobilul. Deodata, s-a dat una din perdele la o parte, si un afro man mi-l arata cu un zambet  Colgate. Norocul meu ca nu a ridicat mana sa ma puna sa sar la el sa il iau inapoi. I-am spus in 3 limbi de circulatie internationala ca il iubesc, si am plecat fericita.

In alta zi am facut cumparaturi la alimentara din gara care este traficata de zeci de nationalitati. Am iesit in exterior, am pus poseta pe manerul usii de servici a alimentarei, am strans bine bine sacosele si am plecat. Fara poseta. Si cum mergeam eu mandra cu toate mainile ocupate am simtit dupa aproape un kilometru (care in Luxembourg inseamna 500 metri) ca nu imi atarna si poseta. Si mi-am depasit propriul record la "500 metri semafoare si pietoni" cu tagarztele cu mancare dupa mine. Am gasit poseta. Nu lipsea niciun ruj.

Va jur ca la job nu am pierdut niciun participant la traininguri. Legenda spune ca se inscriu in valuri doar ca sa...ii organizez eu si pe urma sa mai invete cate ceva:). Dar legendele sunt doar legende. Astia de aici chiar cred in Dracula. Eu cred in mine.